Rezumat
Articolul lui George Enache analizează evoluția conceptului de secularizare în spațiul românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea până în 1989. Punctul de plecare este reforma lui Al. I. Cuza (1863), care a transformat Biserica dintr-un partener „simfonic” al statului într-o instituție publică subordonată bugetului național. Autorul ilustrează tensiunea dintre tradiție și modernitate prin conflictul de la mănăstirea Neamț dintre călugărul Andronic Popovici, apărătorul rânduielilor vechi, și starețul Dionisie Romano, reformator orientat spre cultură și operă socială.
În perioada interbelică, Biserica a cunoscut un reviriment, încercând să aplice modelul de autonomie șaguniană în cadrul României Mari. Sub regimul comunist, statul a menținut formal salarizarea clerului, dar a impus laicizarea prin propagandă și represiune. În anii '70, sociologi precum Ana Bălașa au studiat secularizarea ca fenomen „natural” de pierdere a interesului religios. În contrast, teologia lui Dumitru Stăniloae susținea că Ortodoxia este imună la secularizarea de tip occidental, deoarece nu separă planul spiritual de cel material, reușind să „coboare cerul pe pământ”.
Cuvinte cheie
secularizare; laicizare; simfonie (bizantină); modernitate; autonomie
